Ganduri pentru un an nou

Ce suntem? Pana la urma tot nu am inteles care e toata treaba cu noi… Cam care ar fi rostul nostru? Ne nastem,bun; copilarim si crestem,ok; apoi incepem sa alergam dupa bani, deja devine plictisitor; apoi ne gandim sa mai facem si altii ca noi care sa faca ceea ce am facut, asa ca apar copiii; ii facem si nici macar nu stim ce le putem oferi, pentru ca totul e atat de relativ si pentru ca totul se schimba in fiecare zi... in mai rau.

Fiecare an incepe la 1 ianuarie si se termina la 31 decembrie, in fiecare an incercam sa ne caim de Pasti si sa fim mai buni de Craciun, dar in rest suntem niste fiinite mizerabile din punct de vedere moral. Punem atat de mult pret pe ceea ce avem, nu pe ceea ce suntem! Si culmea e ca timpul trece si de obicei ia cu el cam tot ce avem si ne lasa in urma pe noi exact asa cum suntem, de fapt doar asta ne mai ramane…ceea ce suntem. Iar acum hai sa ne uitam in jur. Ce vedem? Vedem uratul care ne inconjoara, vedem prostia care infloreste, vedem tot ceea ce nu ar trebui sa vedem. Si ce e mai rau este ca ni se pare normal…

Ma intreb…UNDE MERGEM?

Oda TIE!

Sunt cuvinte simple… in situatii complicate, cuvinte pe care iti doresti sa le spui, care iti rasuna mereu in minte, dar pe care iti este teama sa le auzi de la propria-ti persoana. Sau poate ca iti e teama ca vor speria atunci cand vor fi spuse. S-ar putea sa nu spun niciodata ce vreau, ca vreau, dar asta nu inseamna ca nu vreau, ci doar ca o ascund de tine pentru mine, pentru tine, pentru noi … e un sentiment placut sa tii ascuns ceva atat de valoros, e placut sa visezi in fiecare zi la o viata paralela, la o lume a ta…si e si mai placut sa o ai!

E un chin dulce, sa ai ceva ce nu poti avea, sa vrei ceva ce ai putea pierde, sa tii ascuns ceva ce ai vrea sa raspandesti pretutindeni…

Si toate astea pentru ce?

Pentru ca…iubim!

Sfarsitul cui?

Din ciclul perlele mele:

EU: Puteti beneficia de serviciul acesta daca va abonati acum, ca ofertele nu tin prea mult!

Clientul: Pana cand tine oferta asta?

EU: Oferta noastra tine pana la sfarsitul lumii...:))...asa ca grabiti-va!

Un moment...

Din arhiva

Sunt zile in care totul pare atat de greu, incat ma intreb daca nu cumva totul e in zadar. In astfel de momente este ideal sa te refugiezi undeva, sau langa cineva...dar ce te faci atunci cand nu ai pe nimeni langa tine, sau constati ca acele persoane pe care le considerai ca fiind foarte apropiate sunt practic...departe de tine din toate punctele de vedere? Ce te faci atunci cand dupa mult timp in care ai crezut ca poti avea Universul, iti dai seama ca nu poti avea nici macar propria stea norocoasa?

Cred ca exista o singura solutie: amani momentul in care sa iti pui intrebarea: „ce ma fac?” sau „de ce mi se intampla tocmai mie?”. Pur si simplu trebuie sa lasi totul sa curga si astepti sa rasara soarele...chiar daca se spune ca ploaia e mai rece atunci cand in suflet te doare.Cineva mi-a spus odata: „Cu cat iti este mai greu acum, cu atat iti va fi mai bine mai tarziu!” asa ca eu astept sa se faca tarziu...prea tarziu sa imi mai fie greu!

Oricum se spune ca toate-s trecatoare, de ce ne-ar parea rau dupa ceva care avea sa se termine mai devreme sau mai tarziu? Poate doar pentru ca am fost suficient de naivi incat sa credem ca va dura la nesfarsit, desi nici pentru asta nu putem fi invinovatiti...la urma urmei suntem oameni si ne caracterizeaza speranta (si egoismul).

Iar cand raman doar amintirile...intelegem ca nici ele nu dureaza o vesnicie, pentru ca multe se pierd, se uita! In plus nici macar nu te ajuta atunci cand te simti doborat/a, asa ca la ce sa le pastrezi?

Si atunci cand te doare...te mangaie un vant rece intr-o zi torida, un copil care se joaca razand, dezvaluindu-si inocenta, o floare in jurul careia roiesc albinele si te gandesti ca exista un univers mai mic decat al tau, o carte in ale carei pagini te regasesti si incepi sa crezi ca totul se va schimba, ca tu joci rolul eroului in piesa de teatru a vietii, ca finalul fericit nu va intarzia sa apara...ca esti eroul propriei tale carti.

Am constatat ca totul se reduce la sentimente. Tot ce facem este determinat de ceea ce simtim. Interesant este faptul ca nu putem controla ceea ce simtim, asa ca daca avem impresia ca suntem stapani asupra actiunilor noastre ne inselam amarnic, e doar o iluzie conceptia : „ stiu ce fac!”! Nu stim nici macar ce simtim de multe ori... Totul pare a fi un scenariu pe care toti il urmam. Fiecare dintre noi are un drum pe care il urmeaza in mod involuntar, un drum care ne poarta pe cai nebanuite, care se intersescteaza de multe ori cu alte drumuri, care are introsaturi neasteptate dar in final tot acolo ajunge.

Se spune ca nimic nu este intamplator si asta poate fi dovedit! Tot ceea ce ni se intampla are rolul de a ne invata lectii care ne vor folosi la un moment dat pe drumul nostru.

Si totusi... e doar o stare de moment!

Asa ar trebui sa sune toate zilele noastre!

De unde vine norocul?

De unde vine norocul? Fara sa ne dam seama, de multe ori avem ceea ce noi numim noroc. Nu stim exact ce este acest noroc, adica nu se materializeaza in ceva cum ar fi o floare sau o piatra. E doar o imprejurare, un concurs de intamplari in care ajungem mai devreme sau mai tarziu si care, odata ajunsi acolo(daca se poate spune acolo) e clar ca am ocolit un rau ce ni se putea intampla sau ni s-a oferit o cale mai scurta spre scopul urmarit. Pana la urma…cam tot ce tine de noi se poate numi noroc. Trebuie sa ai noroc din momentul conceperii tale pana la moarte, chiar si dupa. De cate ori nu ni s-a intamplat ca la 2 pasi de noi sa se intample nefastul si sa ne gandim: am avut noroc, puteam fi eu!

Bun, am stabilit ca norocul e mai mult decat necesar… atunci sa va povestesc eu intamplari in care eu nu vad norocul:

O zi de sambata, luna martie, cam acum un an… se facea ca ma intorceam de la dentist. Evident, am mers la cabinetul privat de altfel, mi-am asteptat 2 ore randul, iar cand in sfarsit mi-a venit si mie timpul sa intru s-a stricat nu stiu ce compresor sau o alta masinarie din multitudinea de aparate inspaimantatoare. Bine, am plecat inspre casa cu o falca in cer si una in pamant… urc in autobuz, ma asez pe unul dintre locurile de langa geam, lasandu-l pe cel din dreapta neocupat. Ma uitam pe fereastra autobuzului si intelegeam ca e o zi de-a dreptul splendida, era una dintre zilele acelea despre care ai impresia ca Dumnezeu chiar le-a reusit. Verdeata plina de viata, flori de toate felurile, pana si oamenii care de obicei sunt posomorati si ingandurati erau parca mai veseli. Sa revenim la autobuz. La un moment dat se aseaza langa mine un individ care avea o fata ce nu inspira neaparat cele mai voioase sentimente, parea intunecat si mort. Da, mort, avea culoarea pamantului. Ma uit la el si observ ca in momentul cand s-a asezat langa mine tinea mana stanga(dinspre mine) sucita intr-un mod ciudat, ca si cum ar fi avut un handicap. Ma gandeam: ce bruta sunt, saracul e nenorocit iar eu… asa ca am continuat sa privesc afara. La un moment dat simt mana lui langa piciorul meu… ma uit la el, ignor. Peste ceva timp simt mai accentuat mana lui pipaindu-mi piciorul si il aud adulmecandu-ma, in timp ce simteam o oarecare zvarcolire ciudata a lui… Imi era nu teama, ci sila sa ma uit… dar mi-am luat inima in dinti…ei bine omul nostru cu fata de mort si infatisare macabra se masturba langa mine. Nu,nu sunt o frumusete, nu eram imbracata provocator, nu e nici o imagine prea buna pe care as avea-o despre mine. E doar ceea ce s-a intamplat. Ma ridic, si tip la el: “Da-te sa trec!”, se uita la mine ca si cum l-as fi deranjat, iar eu sar pur si simplu peste el direct in usa autobuzului care tocmai oprea in statie. Nu, nu va puteti inchipui tremurul si sentimental pe care l-am avut dupa… in fine! Ajung acasa, huh, siguranta! Dupa ce ma linistesc ma gandesc sa imi fac ceva de mancare, asa ca pun o tigaie cu ulei la incins pe aragaz si ies din bucatarie,nu stiu de ce, inchizand usa bucatariei. Merg la calculator si intru in vorba cu o prietena iar dupa vreo … sa zicem 10 minute… vad un val mare de fum in hol! Ei bine, fumul nu doar ca nu mai incapea in bucatarie, ci invada si restul casei, iesea pana si prin ferestrele inchise! A urmat o adevarata operatiune de risc maxim. In bucatarie nu mai vedeam nimic la 50 de centrimeti in fata. In fata blocului se adunase o multime de oameni si priveau toti fumul de la penultimul etaj… Vecinii sunau la usa de teama sa nu sara blocul in aer, eu alergam prin casa nestiind ce sa mai deschid si ce sa mai fac. Iau tigaia de pe aragaz, opresc gazul dar tigaia era in flacari, ma gandesc cum sa o sting… repede o pun in chiuveta si deschid robinetul… Mare gresala! In secunda urmatoare BUUUUUUF ditamai flacara iesea din tigaie! Am deschis ferestrele… era funingine peste tot! cand am iesit din bucatarie imi iesea funingine din nas cand respiram, hainele erau parlite si negre… bucataria era praf, de fapt era ulei ars, nu praf.

Normal ca a urmat o saptamana in care am zugravit bucataria … in prima zi a venit cea mai buna prietena sa ma ajute sa mut mobila, iar in timp ce spalam peretii ma suna mama si ma intreaba:

“- ce faci mamica?

-eh, ce sa fac… ma pregatesc pentru maine de scoala, doar nu o sa ma apuc de zugravit acuma!”

Am incercat sa ii explic de 1 aprilie ca am incendiat bucataria, dar nu m-a crezut… Ironia sortii! Si asta e doar una dintre zilele obisnuite…

Asadar, de unde vine norocul? Caci eu l-am cautat peste tot!

Ps: Multumesc pentru timpul acordat!

Mda, lucrurile chiar sunt imprevizibile. Si nu neaparat din cauza faptului ca viitorul este o necunoscuta pentru toti, sau ma rog...pentru cei mai multi dintre noi; ci pentru ca noi suntem imprevizibili...

Ce pot sa spun este ca cel mai placut sentiment pe care il putem avea este libertatea. Libertatea de a renunta la ceea ce ne face rau, la ceea ce ne displace, la tot ce vrem sa renuntam! In momentele grele, pline de ganduri si neliniste simtim nevoia sa vorbim cu propria noastra persoana. Atunci cand te afli la o rascurce si trebuie sa iei o decizie importanta, care cu siguranta iti va schimba viata vrei doar sa te intrebi pe tine: „ Ce vrei de fapt?”. Te intrebi...dar nu gasesti raspunsul, asa ca il cauti... la cei apropiati, la prieteni, la tot ceea ce te inconjoara... Bine, ideea este ca oricum suntem niste fiinte egoiste prin definitie si atunci cand luam o decizie ne gandim mai intai la propria persoana, dar cu siguranta este singura solutie...adica nu poti face nimic din ceea ce iti spun cei din jur daca tu simti ca nu esti facut pentru asta...

Lasand la o parte toate cate au fost...regret un singur lucru: ca nu pot opri timpul in loc, macar o zi! De fapt o seara, un amurg in care ma aflam pe malul marii sau pe o pajiste si ascultam sunete necunoscute pentru mine... pentru ca uneori ne trezim ca tot ceea ce ne inconjoara este necunoscut pentru noi, chiar si propria persoana. Necunoscutul nu e neaparat un lucru rau... e mai degraba un risc pe care ni-l asumam cu totii la fiecare pas; uneori merita alteori nu. Totusi cel mai important lucru e sa gasim intotdeauna puterea de a o lua de la capat...chair si atunci cand altii renunta la noi! Pentru ca atunci cand noi renuntam la ceva e clar ca ne asumam riscul de a incepe altceva...

Ceea ce ma enerveaza cel mai mult este ca oamenii te critica pentru deciziile pe care le iei, fara sa te inteleaga, fara sa incerce macar... mmm si da sunt sigura ca toti am avut parte de o dezaprobare ferma din partea celor care ar fi trebuit sa ne sustina la un moment dat. Dezaprobarea lor nu e singura meteahna, mai e si conceptia ca daca toti,sau ma rog o mare parte dintre ei, fac un lucru tu esti complet cazut in cap daca nu vrei sa o faci. Dar de fiecare data cand situatia devine critica ai de pierdut, sau de castigat; insa si atunci cand castigi, pierzi de fapt. Asa ca se merita sa fortezi nota si sa faci pe nebunul, sa fii nebunul, sa faci ceea ce face un nebun... ma rog e doar un fel de a spune!

Dar dupa un moment critic, dupa o perioada dificila, intotdeauna lucrurile devin mai frumoase. Copacii sunt mai plini de viata, iarba e mai verde, cerul iti zambeste si e de partea ta... poate ca in ziua imediat urmatoare va veni inca o furtuna, dar acum stii sigur ca va trece. Toate trec, mai ales zilele bune!

Unele sentimente ne curg prin vene, sunt in sangele nostru…chiar daca le negam, zac o perioada ascunse undeva, iar apoi incep sa ne tulbure gandirea si sa ne incurce planurile. Si totusi e ciudat cum o persoana iti ramane nu doar in ganduri, sau in inima… ci in sange! De cele mai multe ori iubim pentru ca simtim nevoia sa fim iubiti si pentru ca vrem sa avem pe cineva mereu in preajma…dar uneori iubim o persoana mai presus de orice, atat de mult incat atunci cand nu ne gandim la persoana respective o visam sau o vedem in tot ceea ce ne inconjoara. E un sentiment straniu si totodata nobil sa vezi in tot ceea ce te inconjoara o parte din ceea ce iubesti… e singurul mod in care mai poti continua, in care poti trece peste lucrurile care te dezgusta in lumea asta. Desi ne doare, suferim si nu putem renunta la ceea ce iubim cu adevarat…

Exista pur si simplu sentimente pe care nu le putem exprima in cuvinte, iar atunci ne intrebam ce rost mai are sa simtim? Pentru ce sa iubim daca cei din jur nu pot intelege sentimentele noastre? Poate pentru ca pentru asta suntem facuti, poate ca asta este rostul nostru in aceasta lume, sau pentru ca e doar nevoia de afectiune pe care o simtim cu totii si pe care o manifestam in cele mai variate moduri.

Exista alegeri pe care le facem zi de zi fara sa stim ce urmari au si fara sa stim daca sunt cele mai bune pentru noi… mergem mereu pe un drum necunoscut si ne ratacim pe diverse poteci ale vietii… pentru ca este mai greu sa gasesti drumul dupa ce pierzi pana si cararea. Suntem inconjurati de oameni dar totusi ne simtim singuri…paradoxal!

Insa nu exista momente frumoase pe care sa le uitam, sau persoane dragi pe care sa le uram…cel putin asa cred! Nu putem da timpul inapoi si nu putem schimba trecutul pentru ca…viata merge mereu inainte, niciodata nu se intoarce la un moment anume, oricat de important ar fi el si oricat de mult ne-am dori asta. Sunt zile pe care am vrea sa le traim vesnic, insa intervine tragedia vietii si anume faptul ca fiecare secunda care trece nu se mai intoarce. Astfel uneori ne trece prin gand sa traim exact asa cum vrem noi, doar ca ne impiedica mai multi factori… atunci de ce mai spunem ca suntem proprii nostri stapani si ca putem face tot ceea ce vrem.

De ce pun toate aceste intrebari? Pentru ca nu reusesc sa gasesc un raspuns, pentru ca probabil nimeni nu poate da un raspuns…

Fiecare zi incepe cu o dimineata...insa o viata incepe doar o singura data, putem lua totul de la capat insa nu putem renunta la nimic. Orice vis pe care am vrea sa-l vedem indeplinit inseamna un sacrificiu...

Suntem niste enigme care traiesc in mister.